Administraţia Bucureşteană

Descriere

Dacă hrisovul emis la 20 septembrie 1459 constituie prima atestare documentară a oraşului Bucureşti, tot aşa pentru istoricul administraţiei Capitalei, cea mai veche “carte” cunoscută până în prezent şi care sunt menţionate îndatoririle “judeţului” (viitorul primar) şi a ajutoarelor sale cei 12 “pârgari” (viitori consilieri), este actul emis de “Necula al lui Bobanea” la 13 mai 1563 prin care acesta întărea lui Gheorman grecul şi fiilor săi “o prăvălie ce este lângă Biserica Domnească”.

Atribuţiile judeţului şi pârgarilor erau multiple; reprezentau oraşul faţă de domn, faţă de marii dregători, faţă de celelalte oraşe; ei aveau în grijă proprietatea orăşenească, delimitarea acesteia, stabileau hotărniciile şi măsurătorile locurilor de casă, judecau unele neînţelegeri dintre localnici, se ocupau de strângerea dărilor şi de executarea prestărilor în muncă sau servicii şi multe altele... Ei erau aleşi anual de obicei primăvara de către obştea târgului.

Trebuie menţionat însă că oraşele inclusiv Bucureştiul aveau o administraţie dublă. Am menţionat mai sus administraţia aleasă de orăşeni alături de care exista administraţia domnească reprezentând dreptul de stăpânire al domnului asupra moşiei sale, oraşul.

În timpul voievodului martir Constantin Brâncoveanu obligaţiile administraţiei locale sunt trecute pe seama dregătorilor domneşti, Capitala nemaiavând un “cârmuitor” ales de obştea orăşenilor.

Dar dreptul bucureştenilor de a se gospodări prin aleşii lor revine în perioada Regulamentului Organic. Astfel în toamna anului 1831 a fost creat primul “sfat orăşenesc” compus din cinci “mădulari” (membrii) şi s-a stabilit sediul unei “Case a Sfatului sau a magistratului”, până atunci sediul acesteia fiind locuinţa celui ce se afla în fruntea administraţiei.

Potrivit procedurilor Regulamentului Organic la 2 decembrie 1831 a fost ales Sfatul Orăşenesc al poliţiei Bucureştilor. Era în subordinea Departamentului din Lăuntrul (Ministerul de Interne) iar membrii erau aleşi anual de reprezentanţii mahalalelor care aveau 25 de ani împliniţi şi un venit de 5.000 lei.
“Sfatul orăşenesc” a fost înlocuit cu “Sfatul Municipal”.

La 31 martie 1864, domnitorul Al.I.Cuza a promulgat Legea Comunală, conform căreia oraşul Bucureşti a fost declarat Comună urbană a judeţului Ilfov, condusă de un primar împreună cu Consiliul Comunal. Membrii acestuia erau aleşi direct de către adunarea alegătorilor, care se desfăşura odată la 4 ani.
Primarul, numit dintre cei 3 consilieri care întruniseră cele mai multe voturi, era ajutat de 6 “ajutoare”.

Primul primar al oraşului Bucureşti a fost generalul Barbu Vlădoianu iar ajutoarele sale: Pavel G. Tetorian, Hristea Polihroniade, Nic. Golescu, Ghiţă Gherasi, Mihail Căpăţâneanu, Alex. I. Boronescu.

Cum prevederile Legii Comunale din 1866 nu mai erau în concordanţă cu Constituţia din 1866 şi cu Legea electorală au fost necesare o serie de modificări (în anii 1871, 1874) şi promulgarea Legii, pentru organizarea Comunelor urbane din 1894.

Legea pentru unificarea administrativă din 1925 a reprezentat un progres faţă de legile comunale anterioare, stabilind principii mai largi de autogospodărire a oraşelor.

Legea pentru organizarea administraţiei comunale a oraşului Bucureşti din 1926 şi cea din 1929 conferă Capitalei României statutul de municipiu.
La 10 februarie 1949 a fost creată Comisia de stat pentru aplicarea Legii sfaturilor populare. Nefiind realizată raionarea adminstrativ-economică a teritoriului şi statornicirea normelor pentru alegerea deputaţilor în sfaturile populare, s-au instituit Comitetele provizorii care au funcţionat în perioada 10 aprilie 1949 – decembrie 1950, fiind investite cu exercitarea atribuţiilor organelor locale ale puterii de stat. Comitetul provizoriu al oraşului Bucureşti era numit şi revocat de către Consiliul de Miniştri.

Prin alegerile de la 3 decembrie 1950 a fost ales Sfatul Popular al Capitalei.
Bucureştii n-au avut, în veacurile trecute o casă a oraşului, care să fie o podoabă şi o mândrie a lui, aşa cum sunt frumoasele “Hotel de ville” în oraşele franceze sau “Rathaus” în cele germane, relata marele istoric C.C. Giurescu.

În 1842, arhitectul Xavier Vilacrosse a construit o clădire destinată adăpostirii “Sfatului” şi care era amplasată în zona străzii Bazaca (perimetrul Unirii de azi) dar “marele foc” din 1847 a distrus-o. Un timp “Sfatul” s-a mutat într-o clădire de pe uliţa “Magistratului” (primarului) revenind la capătul străzii Bazaca lângă malul Dâmboviţei. Această casă veche este însă atacată în 1865, de precupeţii revoltaţi, care au distrus arhiva, aruncând-o.

În anul 1882 în timpul primariatului lui Dimitrie Cariagdi s-a cumpărat una dintre cele mai mari clădiri ale oraşului, o veche casă boierească ridicată după 1810 de vistiernicul Ion Hagi Moscu. Casa era situată pe “Uliţa Colţii” nr. 40. Primăria a funcţionat în acest imobil din mijlocul oraşului în “Văpseaua de roşu” până În 1912 când a fost dărâmat.

Serviciile Primăriei au fost mutate în clădirea din Calea Călăraşi colţ cu Calea Văcăreşti, iar sub primariatul lui Dem I. Dobrescu (1929 – 1934), în una din Casele Assan, cea aflată în str. N. Filipescu. Tot în perioada interbelică, o parte a serviciilor Primăriei au funcţionat în Palatul Suţu.

După primul război mondial, când s-au înfiinţat primăriile de sector în imobilul din Calea Calăraşi a rămas Primăria de Negru, cea de Galben şi-a construit un impunător sediu În Piaţa Amzei (1935 – 1936), cea veche şi-a ridicat în B-dul Banu Manta un edificiu cu o campanilă (în acest adevărat palat a fost instalat în 1939 pentru un timp Ministerul de Interne). Primăria de Albastru s-a aflat Într-un local mai modest în Calea Rahovei.

În timpul primariatului lui Nicolae Filipescu s-a organizat un concurs (1895 – 1896) pentru ridicarea unui Palat al Primăriei care a fost câştigat de arh. I. Mincu, ideea a fost reluată în 1899 când primar era B. Ştefănescu Delavrancea şi când s-a şi încheiat contractul cu arh. Ion Mincu, care însă nu a fost realizat.

Un nou proiect a fost întocmit de arhitectul Petre Antonescu în 1913, care însă n-a putut fi pus în operă, datorită izbucnirii primei conflagraţii mondiale. Aceluiaşi talentat arhitect Petre Antonescu i-a fost solicitat un nou proiect, care a fost selecţionat la concursul din 1935 – 1936. Dar izbucnirea celui de-al doilea război mondial, a zădărnicit şi de data aceasta ridicarea unei clădiri proprii pentru administraţia bucureşteană.

Fostul sediu al Ministerul Lucrărilor Publice (arhitect Petre Antonescu) a devenit Sediul Primăriei Generale a Capitalei.