Filmul "Copilăria lui Ivan"

VOI MERGE 0

Alegeti una dintre optiuni:

Imagini

Informații

Data: 10 - 18 Ianuarie 2020
Locul:Bucureşti, Cinemateca Eforie
Program:
Sâmbătă, 18 Ianuarie 2020
Cinemateca Eforie:
13:00

Descriere

Rusia, al Doilea Război Mondial. Ivan (Nikolai Burliaev), un băiat de 12 ani, a cărui mamă a fost ucisă, devine cercetaș, trăiește intens viața de front și moare executat de naziști. Obiectivul (director de imagine: Vadim Iusov) surprinde nu numai ceea ce vede eroul, ci și ceea ce gândește, visează și își închipuie el.

În micro-studiul său dedicat vieții și operei lui Andrei Tarkovski, Costion Nicolescu observa că, în ciuda titlului său, Copilăria lui Ivan (Leul de Aur la Veneția, în 1962) nu este - paradoxal - atât un film despre copilărie, cât un film despre rai și iad. Astfel, raiul - imaginat prin cele patru vise care deschid, secționează și închid filmul - este ceea ce ar putea fi și ar trebui să fie pământul în condiții normale. "Regăsim în aceste scurte scene de vis, nota Nicolescu, toate nostalgiile lui Tarkovski: zborul, mama, fântâna, pădurea, plaja, marea, calul, merele, jocul, apa, iubirea-prietenie, alergarea, câinele" - prilejuri de aleasă puritate de gând (sugestiv redată prin sonorități alese și de compozitorul Viaceslav Ovcinikov) ce "se revarsă și asupra lumii celor maturi, împrumutând relațiilor și atitudinilor o candoare nostalgică" (Cristina Corciovescu). Iadul, pe de altă parte, este "realitatea, războiul, nebunia, biserica distrusă, spaima, noroiul, moartea absurdă, zgomotul obuzelor". Raiul este vis "pur, luminos", străbătut de "o lumină ce nu este cea a soarelui", ci de o alta, "veșnică și atotcuprinzătoare", ce "vine din trecut și așteaptă în viitor", fiind - deocamdată - întrerupt de infernul prezent, însă și iadul e presărat cu fărâme de rai: "îmbrățișarea infirmierei de către un căpitan este, poate, cea mai tulburătoare îmbrățișare din istoria cinematografului: căpitanul o ține suspendată pe fată deasupra unei tranșee și, pentru câteva clipe, timpul însuși este suspendat, iar iadul este abolit; mersul fetei pe trunchiul prăbușit de mesteacăn; muzica la gramofon în adăpostul din linia întâi; un album cu gravuri (Apocalipsa lui Dürer); focul; o baie fierbinte, un ceai și mai fierbinte, o picătură de alcool; un zâmbet trist, un gest de tandrețe; o cutie de conservă lăsată ca din întâmplare pentru un nebun, numai aparent inutil; pădurea de mesteceni; un copil adormit purtat în brațe; disponibilitatea de a te îndrăgosti fără să aștepți nimic de la viitor." Toate - comentează Costion Nicolescu în substanțialul său eseu Viața și patimile lui Andrei Tarkovski din suplimentul Litere, Arte & Idei al ziarului Cotidianul (ediția din 22 februarie 1993) - sunt "recuperate și recuperatoare" și doar din când în când "o cruce apasă greu din cadru, proiectată pe un cer și mai greu" - crucea pe care o are de purtat lumea, într-un timp istoric în care nimeni nu-și face planuri de viitor. Timpul, în acest lungmetraj de debut al lui Tarkovski (filmul cu structura narativă cea mai "inteligibilă", cea mai "clasică" din întreaga sa creație), nu mai are răbdare cu oamenii, se trăiește momentul dur, toți sunt gata să moară și jertfa e condiția normală și obligatorie.

Artiștii sunt - se știe - adesea orgolioși. Nu multe sunt cazurile din breasla artiștilor în care triumfă atitudinile de fair-play și buna credință în judecarea viziunii (valorii) unui confrate. Iată că unul din cei mai personali și stimați regizori, Ingmar Bergman, a intuit și chiar recunoscut (în cartea sa de memorii, Norstedts Förlag / Lanterna magică) geniul lui Andrei Tarkovski, vorbind astfel despre a sa ars poetica: "Filmul, când nu este document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toți. El se mișcă în camera viselor cu naturalețe. El nu explică nimic și, în definitiv, ce-ar putea explica? El este un vizionar care a reușit să-și pună în scenă viziunile, folosind cel mai greu, dar totodată cel mai simplu dintre procedee. Toată viața am bătut la ușile camerelor în care el se mișcă cu atâta naturalețe. Doar rareori am reușit să mă furișez acolo."

"După ce am terminat Copilăria lui Ivan - se confesa Andrei Tarkovski în cartea sa, Sculpting in Time - am avut presentimentul că cinematografia îmi era atunci la îndemână. Când joci baba-oarba, cu ochii legați, cunoști, de asemenea, această certitudine de a simți prezența altuia, chiar dacă acesta își ține răsuflarea. Cinematografia era acolo, foarte aproape, o simțeam cu simțul meu interior, asemenea celui cu care câinele de vânătoare își adulmecă vânatul. Un miracol se petrecuse. Filmul era reușit. Altceva se cerea acum de la mine: trebuia să înțeleg ce era cinematografia."

Copilăria lui Ivan - remarca scriitorul Romulus Rusan - "este sfârșitul copilăriei lui Tarkovski; este părăsirea universului de concepte lirice din Compresorul și vioara și intrarea în universul de relații filosofice care avea să culmineze în Rubliov.

Amplasarea pe hartă

Autentificare

Vă rugăm să introduceți emailul și parola Dvs:

Înregistrare Express

Introduceți adresa de email și parola:
Emailul Dvs este deja înregistrat pe Fest.ro. Doriți să unificați ambele conturi de utilizator?