Spectacolul "Scaunele"

Descriere

"Scaunele" - poate cea mai metafizică dintre piesele lui Ionesco, continuă sa ne răscolească existenţa, pe care o credem, sau vrem cu disperare să o credem, plină de sens şi de evenimente importante. Ionesco ne arată, fără menajamente, golul în care ne zbatem, o imagine a omenirii în căutarea propriei identităţi şi a unui scop care să ne justifice viaţa. Căutare iluzorie. Suntem resturile omenirii, dar cu asemenea resturi se mai poate face încă o ciorbă pe cinste, spune bătrânul din piesă. Cinism salvator." Felix Alexa

Ionescu a fost un descoperitor de lume, ca dovada inventia epitetului ce o defineste - "ionescian". Aceasta, dupa pierderea prenumeleui, e proba ce atesta unicatul geniului! Lumea se clarifica prin referinta la opera. Cea a lui Kafka sau Pirandello, a lui Beckett sau Ionescu.
Ionescu, ca multi autori, nu s-a increzut in regie si, cel mai adesea, si-a incredintat operele unor fideli mestesugari. Si de aceea, scenic si nu literar vorbind, esenta teatrului sau am descoperit-o gratie "Lectiei" lui Manea sau Maniutiu, a "Cintaretii" lui Moisescu sau Tompa fara a mai vorbi de celebrul "Jacques ou la soumission" a lui Pintilie la Paris. Ei s-au liberat de "regia interna" inscrisa in text pentru a-i restitui intrega putere teatrala. Nu in supusi l-au citit regizorii, ci in demni parteneri.

Ionescu a traversat de citiva ani bine cunoscutul "purgatoriul" post mortem care azi pare sa se incheie. O confirma citeva mari spectacole care il trateaza intr-o alta perspectiva, perpsectiva unde concretul cotidian, burghez, se impune ca baza indipensabila pentru viziunea "ionesciana". La Madrid, "Regele moare" in regia lui José Luis Gomez pleaca de la acest prealabil initial, la Paris "Rinocerii" isi regasesc, gratie lui Emmanuel Demarcy - Motta, puterea imediata de apel la refuzul contaminarii, la Cardiff "le Nouveau locataire" pus in scena de Tompa conjuga absurdul si materialitatea banala. Spectacolul cu "Scaunele" a lui Felix Alexa se inscrie in aceasta miscare generala ce, pornind de la real, restitue reverberatia tragicomica a cotidianului, baza necesara pentru a conduce catre marea neliniste a absentei. Alexa pune in scena nu atit asteptarea cit vidul, al vorbelor, al existentei, al lumii. Si totusi, dincolo de scaune, pe fundal se desfasoara un fel de palimpsest care, poetic, evoca o confuzie generala din care se desprind ici si colo frinturi de sens. E un "text in tandari" ca "Jurnalul" lui Ionescu...resturile disparate sunt lizibile, dar SENSUL e mut.

Doi mari actori, Oana Pellea si Razvan Vasilescu, refac gesturi, vorbesc, se apropie unul de altul fara a putea niciodata gasi adevaratul leac la boala vidului care-i macina. N-au ramas decit doi, si totusi cit de disperat de singuri sunt. Felix Alexa refuzind orice metaforizare "metafizica" acumuleaza tentativele de comunicare ce, iremediabil, sfirsesc prin acelasi esec. Ceea ce pare inceput de dialog, la capat, mereu, se termina in izolare. Aici personajele lui Ionescu nu sunt resemnate, ci apar mai degraba ca niste combatanti invinsi. Obsesiv si fara succes, ei incearca sa-si depaseasca conditia - si de aceea destinul final le e mai dureros ca oriunde. Lupta e reluata, dar infringerea, iremediabil ii asteapta. "Incercati inca odata, esuati mereu" - sfat formulat de marele om de teatru Peter Stein. E ceea ce cu incandescenta pune in scena Felix Alexa. "Scaunele" sale vorbesc despre acest optimism infrint, despre o speranta la infinit anulata. Ionesco ii scria lui Cioran: "Ce ciudat tu esti vesel si scrii texte triste, eu sunt trist si scriu piese vesele". Paradox cu care se confrunta "Scaunele" lui Alexa.